• Decembrie `89. Eroii Revoluţiei şi-au luat libertatea înapoi

    Gândul lansează provocarea ultimului sfert de secol
    Celor care vor să-şi ia istoria înapoi: platforma „REVOLUTIONS”

    Dedicată tuturor celor născuţi întru’ Revoluţie, în ultimii 25 de ani.
    Fiecare generaţie îşi are propria Revoluţie şi propriii săi Eroi!
    Generaţiile trec, dorinţa de libertate rămâne.
    După un sfert de secol de la momentul zero al democraţiei române
    E timpul să-ţi cunoşti şi să-ţi înţelegi trecutul, …
    Pentru a avea în prezent posibilitatea unui viitor!
    Decembrie 2014. Revoluţia continuă. Revoluţia „GÂNDULUI LIBER” merge mai departe...
    REVOLUTIONS – partea întâi – Tot ce nu ştiai despre Revoluţia Română!

revolutions.ro

22 decembrie 1989. Ziua în care Ceauşescu a fugit. Zeci de mii de oameni în stradă, sub tiruri de gloanţe

22 dec 2014 567 afisari
22 decembrie 1989. Ziua în care Ceauşescu a fugit. Zeci de mii de oameni în stradă, sub tiruri de gloanţe

În 22 decembrie 1989, zeci de mii de bucureşteni au ieşit în stradă şi l-au forţat pe Nicolae Ceauşescu să fugă cu un elicopter. Câteva ore mai târziu, instituţii publice erau atacate de "terorişti" cu focuri de armă. Medicii de la Ambulanţă spun că au dus zeci de răniţi, sub tiruri de gloanţe.

După mai puţin de opt ore de când Nicolae Ceauşescu era anunţat că mişcarea de stradă a fost reprimată şi zona centrală a Capitalei a fost degajată de manifestanţi, zeci de mii de muncitori de pe marile platforme industriale se îndreptau, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, spre sediul Comitetului Central al PCR şi Piaţa Universităţii, locul în care cu o zi înainte se tragea în manifestanţi.

Oamenii, plecaţi de la ora 07, mergeau în coloane, din Militari, Pipera, de la Uzinele "23 August" şi Republica, spre centru oraşului, purtând steaguri fără stema Republicii Socialiste România. Barajele instalate pentru a împiedica accesul în Piaţa Universităţii şi în Piaţa Palatului s-au dovedit inutile. Două ore mai târziu, Piaţa Universităţii era plină de demonstranţi care cereau Armatei şi Miliţiei să treacă de partea lor.

Cu puţin înainte de ora 10.00, Nicolae Ceauşescu, în sediul Comitetului Central al PCR, prezida ultima şedinţă, în care anunţa că, din cauza situaţiei extrem de grave, a preluat conducerea armatei şi a instituit starea de necesitate în întreaga ţară, care interzicea întrunirea în grupuri mai mari de cinci persoane. La acea oră, în centrul Bucureştiului se aflau sute de mii de oameni.

Manifestanţii care au ocupat piaţa din faţa Comitetului Central au forţat uşile masive ale clădirii şi au escaladat balconul. Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au refugiat pe acoperişul clădirii, unde erau aşteptaţi de un elicopter. După fuga dictatorului, manifestanţii au ocupat atât Comitetul Central, cât şi sediul televiziunii publice, în jurul orei 12.30, acesta fiind considerat momentul victoriei Revoluţiei.

Din seara zilei de 22 decembrie, starea de euforie generală a fost înlocuită de haos, odată cu atacarea cu focuri de armă a unor instituţii publice de către indivizi necunoscuţi, numiţi generic "terorişti".

În Bucureşti, de la izbucnirea protestelor, s-au tras focuri de armă în Piaţa Universităţii, la sediul CC şi la sediul Televiziunii, dar şi în alte zone ale oraşului. În acele zile erau frecvente informaţiile privind atacuri asupra unor instituţii importante. Psihoza creată a dus şi la situaţii în care cei care aveau armă au deschis focul tocmai asupra celor veniţi să-i ajute.

Medici de la Ambulanţa Bucureşti îşi amintesc evenimentele din decembrie 1989, în care nu mai exista coordonare, ci doar o fugă continuă la răniţi şi la spitale, fiind zile întregi în care nu au mai plecat acasă.

Medicul Alis Grasu: Se trăgea în ambulanţe. Scoteam răniţii şi ne ascundeam în stradă, până se oprea tirul de gloanţe

Alis Grasu, actualul manager al Serviciului de Ambulanţă Bucureşti - Ilfov, îşi aminteşte că, în 22 decembrie, multe maşini ale Salvării au fost duse în zonele de conflict. În drumul spre Comitetul Central, de unde trebuia să preia un pacient, a fost de două ori la un pas să fie lovită de gloanţe.

"Am cărat trei împuşcaţi. Apoi, am fost trimisă spre Comitetul Central, unde fusese anunţat un caz. Salvarea mergea destul de uşor. Eram toţi uşor crispaţi. La un viraj am scăpat pixul din mână. M-am aplecat să-l iau. În clipa aceea, un glonţ a trecut prin parbriz, exact în locul în care aş fi fost dacă nu mă aplecam după pix. Ne-am tras sufletul, eu şi şoferul, şi am plecat mai departe", povesteşte Alis Grasu.

La Comitetul Central o aştepta un pacient lovit grav în abdomen. "Lângă el era un militar solid şi înalt. Păream pitică pe lângă el. M-a întrebat ce caut acolo. I-am spus: sunt medic. A strâmbat din nas neîncrezător. Nu am apucat să-i aduc mai multe dovezi. O rafală de gloanţe a străbătul culoarul rece. Pieptul i s-a umplut de sânge. M-am gândit că glonţul putea fi pentru mine şi căpitanul mi-a salvat viaţa. De două ori într-o singură zi am fost salvată, în 22 decembrie 1989", îşi aminteşte Alis Grasu.

Medicul l-a luat pe rănitul pentru care venise, ale cărui strigăte "erau cumplite", iar trupul militarului a rămas pe hol, întrucât pentru morţi erau trimise alte maşini.

Mai târziu, mulţi şoferi de la Salvare aveau să primească arme cu glonţ. "La un moment dat, am primit arme cu glonţ de război, fără niciun act. Unul a descărcat arma în tavan, neştiind s-o folosescă. Apoi, în teren, grupuri de revoluţionari înarmaţi opreau maşinile. Ne puneau să coborâm din salvare şi verificau parafa, ca să se convingă că suntem medici. După ce ne opreau de vreo zece ori, ne cunoşteau toate turele", spune medicul.

Alis Grasu îşi aminteşte că a fost în prima maşină de Salvare care a intrat în sediul Televiziunii, de unde a plecat cu un rănit, la un moment dat fiind nevoiţi să iasă din ambulanţă şi să se ascundă în stradă.

"Nu mai aşteptam comenzi, plecam aproape instantaneu spre zonele de conflict. Era nenorocire: camioane, maşini de RATB, toate blocau strada. (...) La Piaţa Dorobanţi, am oprit, ne-am dat jos din maşină, cu rănit cu tot, şi ne-am ascuns lângă ambulanţă. Unii trăgeau în ambulanţă, alţii, în becul care lumina ambulanţa. Soţul meu (medicul Cristian Grasu, n.r.), care era în altă ambulanţă, mai bine poziţionată, s-a târât pe burtă spre noi ca să ne scoată din tirurile de gloanţe. Ne-am adunat toţi în salvarea în care era el şi am dus rănitul la spital. Apoi am fost chemaţi la un alt rănit, dar când am ajuns acolo erau cinci-şase oameni", povesteşte Alis Grasu momentele trăite în 22 decembrie 1989.

Medicul Lucian Bratu: Eram anunţaţi că s-a tras şi sunt victime. Nu ştiam cine ne solicita, sunau la 961. Luam victimele şi le duceam la spitalul cel mai apropiat

Lucia Bratu, acum director medical al Serviciului de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov, povesteşte că în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 era ofiţer de serviciu în fostul sediu al Direcţiei Sanitare de la Spitalul Colţea, iar dimineaţa a ieşit din gardă şi a mers la Salvare.

"De la etaj (din Spitalul Colţea, n.r.) vedeam direct Piaţa Universităţii. Pe 21 decembrie a fost primul moment când s-a tras. Trăgeau cu trasoare care mergeau în sus. Nu eram obişnuiţi cu acest sunet, era ceva ca un sfârâit. Trasoarele lansate de militari păreau că merg în sus, dar imediat au apărut şi răniţii", îşi aminteşte medicul Lucian Bratu.

Solicitările la Salvare erau câteva zeci, iar pe străzi erau bălţi de sânge pe care oamenii de la salubritate le spălau cu furtunul.

"Am aflat că există morţi şi l-am întrebat pe secretarul de partid pe sănătate, Purdel, ce facem, anunţăm că sunt morţi, îi ducem la morgă, iar el a zis: «Lăsaţi, lăsaţi, nu e treaba voastră». Pe noi nu ne-a lăsat să intervenim la morţi. Salvarea mergea la cazurile solicitate. Eram atât de mulţi la Salvare că ne călcam pe picioare. Solicitările erau câteva zeci, nu ca acum, 1.200 pe zi. Sunau cam aşa: «Veniţi că în strada cutare s-a tras şi sunt două victime». Nu ştiam cine ne solicita. Sunau la 961. Luam victimele şi le duceam la spitalul cel mai apropiat", povesteşte medicul.

Bratu mai spune că, în absenţa unor ordine, cei de la Salvare s-au organizat singuri: "De fapt, noi ne-am organizat din inerţie, aşa cum eram obişnuiţi. Factorii de conducere erau paralizaţi să nu facă ceva şi să atragă asupra lor ura mulţimii dezlănţuite. Inclusiv Miliţia era inexistentă. Toţi care fuseseră «instrumente», acum stăteau".

Medicul spune că a stat cam o săptămână în Salvare, dar, pentru că erau foarte mulţi, directorul îi mai trimitea acasă.

"Prima noapte, în 21 spre 22 decembrie, a rămas şi primul secretar de partid, care abia fusese investit de două zile şi zicea că trebuie să-şi continue funcţia. Un moment delicat a fost cu o colegă. Avea un soţ «uslaş» (membru al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă, n.r.). Era foarte speriată. Nişte bărbaţi au venit s-o ia. S-a ascuns în WC de frică atunci când a aflat că este căutată. Dar femeile de serviciu au predat-o. În rest, nu am simţit presiuni extraordinare", mai spune medicul Bratu.

Medicul Lucia Oană: A trecut un elicopter şi s-au aruncat bileţele pe care scria "Nu vă agitaţi", "Este înscenare", "Nu vă lăsaţi manipulaţi", "Vin străinii şi ne iau ţara". O femeie s-a aplecat şi le-a luat. Imediat a apărut un echipaj al Miliţiei, care i-a luat bileţelele, apoi a plecat

Medicul coordonator Lucia Oană povesteşte că în 21 decembrie 1989 mergea de la un pacient spre sediul Salvării şi vedea cum oamenii plecau din piaţă, de la Comitetul Central. Atunci s-a gândit că lucrurile s-au liniştit, însă când a ajuns la dispecerat a aflat că oamenii se regrupează şi nimeni nu s-a mai gândit să plece acasă în zilele următoare.

"Începuse agitaţia. De la dispecerat, medicul care era la coordonare striga către echipaje să meargă la Comitetul Central, unde începuse bătaia", îşi aminteşte Lucia Oană.

Ce a urmat i-a făcut pe cei de la Salvare să rămână în post. "A trecut un elicopter şi s-au aruncat nişte bileţele. O femeie s-a aplecat şi le-a luat. Imediat a apărut un echipaj al Miliţiei. I-au luat bileţelele, apoi au plecat. Dar elicopterul a reapărut şi au fost aruncate alte hârtii. Pe bilete scria «Nu vă agitaţi», «Este înscenare», «Nu vă lăsaţi manipulaţi», «Vin străinii şi ne iau ţara». Din acel moment, nimeni nu s-a mai gândit să plece acasă", povesteşte medicul.

Lucia Oană spune că cei de la Salvare ascultau radioul, stăteau cu lumina stinsă, pentru că aşa li se cerea, şi erau anunţaţi că se furau salvări.

"Ne-au dat o parolă ca să putem intra în dispecerat, ca să nu vină teroriştii şi să ne ia telefoanele. Totodată, am fost anunţaţi că s-au furat salvări. Eram în panică, nu aveam cum să aflăm unde au ajuns maşinile noastre. Pentru că am rămas aici, un medic a plecat şi a cumpărat un salam de vară, cu soia, şi pâine. Mi s-a părut cel mai bun salam pe care l-am mâncat vreodată", mai spune medicul.

Timp de câteva zile, străzile din Bucureşti, dar şi din multe oraşe din ţară au fost patrulate de militari şi voluntari, iar schimburile de focuri cu "teroriştii" au făcut victime.

Potrivit statisticilor oficiale, la Revoluţie, 1.142 de persoane şi-au pierdut viaţa, 3.138 au fost rănite, iar 760 de oameni au fost reţinuţi.

Războiul de stradă cu inamici a căror identitate rămâne şi astăzi, cel puţin în parte, necunoscută s-a încheiat în 25 decembrie 1989, când Nicolae şi Elena Ceauşescu, prinşi la Târgovişte, au fost executaţi în urma unui proces sumar, judecat de un tribunal militar.

Soţii Ceauşescu au fost acuzaţi de genocid şi de subminarea puterii de stat, întrucât au determinat, în decursul vremii, moartea a 60.000 de persoane, au organizat acţiuni armate împotriva poporului român şi a puterii de stat, au distrus bunuri obşteşti şi au încercat să fugă din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuşi la bănci din străinătate. Aceste acuzaţii formulate de completul de judecată au fost încadrate în categoria crimelor grave săvârşite împotriva poporului român. Sentinţa a fost executată în 25 decembrie 1989, în jurul orei 14.45, în incinta garnizoanei din Târgovişte.

Ulterior, a fost pusă în discuţie legalitatea tribunalului care i-a condamnat şi executat pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, în ziua de Crăciun a anului 1989. Dosarul soţilor Ceauşescu a dispărut imediat după redactarea sentinţei, în perioada ianuarie-februarie 1990, iar judecătorul care i-a condamnat, colonelul de justiţie Gică Popa, s-a sinucis la 1 martie 1990.

Comentarii